BISERICA ORTODOXĂ LA RĂSCRUCE: AL VIII-lea "SINOD ECUMENIC" (II) mai 30 2009 - 20:29 (catacombeleortodoxiei.ro)

Partea I

Dintotdeauna, duşmanii Bisericii au căutat să-şi atribuie caracterul legitim al Bisericii, de a deţine şi propovădui revelaţia despre Dumnezeu

Creştinismul a dăruit lumii adevărata imagine despre Dumnezeu, păstrată, ca o comoară nepreţuită, de instituţia dumnezeiesco-umană care este Biserica. În jurul acesteia, Sfinţii Părinţi au construit, din canoane, rânduieli şi aşezăminte, un zid de neclintit, menit să apere învăţătura dumnezeiască de atacurile şi influenţele ideologiilor păgâne sau eretice şi să o păstreze nealterată.

De-a lungul secolelor, nu puţini au fost cei care au luptat împotriva învăţăturii Bisericii, considerând, din motive subiective, că aceasta nu reflectă adevărul, sau este învechită, sau imaginea lor despre Dumnezeu este superioară etc. Ei s-au străduit să înlocuiască revelaţia dumnezeiască cu propria învăţătură şi filozofie omenească, încercând să răpească caracterul de veridicitate şi universalitate ale primeia pentru a-l atribui celei din urmă. Toţi aceştia, fie ei păgâni sau eretici, s-au lovit, în tentativele lor, de zidul de neclintit al canoanelor şi rânduielilor bisericeşti şi, cu timpul, au înţeles că pentru a putea ajunge la comoara Bisericii este nevoie, mai întâi, să creeze fisuri în acest zid.

Ulterior, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, după multe încercări nereuşite de a pătrunde în inima Bisericii şi a-şi însuşi comoara acesteia, ei au realizat că lupta dusă din afara zidurilor Bisericii nu are sorţi de izbândă. Prin urmare, au pus la punct strategii şi au iniţiat o campanie amplă de acaparare a poziţiilor celor mai înalte din Biserică.

Circumstanţele le-au devenit favorabile la începutul secolului XX, când societatea omenească a traversat o perioadă de preschimbări profunde la nivel ideologic. Pe de-o parte, progresele deosebite ale ştiinţei şi tehnicii au condus la modificări în gândirea omului, care au dat naştere la noi curente filozofice. Încrederea în forţele omului şi în puterea lui crescândă de a rezolva diverse probleme concrete, dar şi abstracte, fără ajutorul vădit al lui Dumnezeu, au determinat o îndepărtare a filozofiei de perspectiva creştină. Pe de altă parte, expansiunea religiilor şi filozofiilor orientale către lumea occidentală, ca şi explozia ocultismului, a contribuit la umbrirea şi chiar eclipsarea mentalităţii tipic ortodoxe.

Această derivă spre materialism, cauzată de progresul ştiinţei, şi spre o spiritualitate îndoielnică a îndreptat atenţia omului spre noi orizonturi şi a abătut-o, în mare măsură, de la perspectiva Bisericii asupra lumii şi omului. În ţările ortodoxe, clasele superioare, printre care şi cea intelectuală, mai vulnerabile, au adoptat destul de rapid noile curente de gândire, care s-au înrădăcinat adânc în mentalitatea lor, înţelegerea rolului şi însemnătăţii Bisericii devenind profund alterată de noul sistem de valori. În plus, cercurile bisericeşti ortodoxe, deja influenţate de gândirea teologică apuseană, au fost infestate cu ideile ecumenismului protestant de sorginte masonică, care începuse să se dezvolte în acea perioadă.

Enciclicele din 1902 şi 1920 ale Patriarhiei Constantinopolului sunt primele documente oficiale în care apar germenii unei învăţături străine de cea a Bisericii

Primul document ortodox oficial în care încep să se strecoare ideile ecumenismului modern în dauna învăţăturii Bisericii este enciclica din 1902 a Patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884, 1901-1912). Pentru prima oară în istoria Ortodoxiei, această enciclică - care cerea discutarea ,,relaţiilor prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor” - îndeamnă la modificarea unor rânduieli bisericeşti.

Pasul următor este făcut de Patriarhia Constantinopolului în anul 1920, când Mitropolitul Dorotei de Brussa (1919-1921), Locum Tenens al tronului patriarhal, emite faimoasa enciclică intitulată ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Aceasta propovăduia unirea tuturor Bisericilor, ce urma a se realiza printr-o serie de compromisuri dogmatice şi canonice. Ea a devenit primul atentat public la autoritatea Uneia Sfinte Biserici Ortodoxe. Apărute într-o perioadă tulbure pentru Biserică, cele două enciclice au reprezentat rampa de lansare a Ortodoxiei către ecumenismul modern, de vreme ce din această perioadă istoria consemnează faptul că ierarhii ortodocşi încep să cocheteze cu diferite concepte străine de Biserică, în dauna Bisericii, dar în favoarea ecumenismului ce se năştea atunci.

,,Fratele Meletie a răspândit activitatea masonică peste tot unde a mers în timpul întregii sale vieţi tumultuoase”

Cel care avea să pună în practică ideile exprimate în enciclicele Patriarhiei Constantinopolului a fost un ,,mare maestru al puterii”, care a realizat prima fisură în zidul canonic al Bisericii Ortodoxe: masonul Meletie Metaxakis (1871-1935). Strădaniile duşmanilor Bisericii de a se infiltra la nivelele cele mai înalte ale ierarhiei sale au fost încununate de succes când Meletie a fost propulsat în fruntea Bisericii.

În 1967, masonul Alexander Zervuldakis a scris o monografie despre tovarăşul său de lojă, Patriarhul Meletie al Constantinopolului; în aceasta, el relata că în 1906, la prima sa vizită la Constantinopol, Meletie a intrat în contact cu masonii din oraş. Realizând potenţialul deosebit al implicării lui Meletie în planurile lor, aceştia au acţionat în forţă pentru a determina ,,acel spirit curios şi investigator al lui Meletie (…) să se decidă (…) să urmeze exemplul multor episcopi englezi şi de altă naţionalitate şi (…) să se dedice tainelor ascunse ale masoneriei”.

Într-un timp foarte scurt, în 1909, Meletie este iniţiat în loja ,,Armonia” din Constantinopol cu nr. 44 (jurnalul Pathagore-Equerre, Vol. IV, Partea 7-8, 1935), evenimentul fiind descris, de acelaşi autor, astfel: ,,Îmi amintesc bucuria şi mândria exprimată de toată frăţimea cu ocazia iniţierii lui Meletie”. ,,După iniţierea sa”, continuă Zervuldakis, ,,fratele Meletie a răspândit activitatea masonică peste tot unde a mers în timpul întregii sale vieţi tumultuoase. Sunt foarte puţini cei care, precum fratele Meletie, acceptă masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor”. Este de remarcat şi faptul că fratele Meletie a urcat în ierarhia masonică într-un ritm galopant, ajungând după numai un an, în 1910, mason de gradul 33.

Făcând din masonerie ,,experienţa vieţii sale”, el a urcat în paralel în ierarhia bisericească, circumstanţele devenindu-i favorabile după primul război mondial, când, în urma unei lovituri de stat, unchiul său, masonul Eleftherios Venizelos (1864-1936), a preluat puterea în Grecia. Prin maşinaţiunile politice ale cercurilor masonice din care făcea parte Venizelos, în 1919, Arhiepiscopul Procopie al Atenei şi întregii Grecii este îndepărtat necanonic, iar Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei este forţat să-l aleagă în fruntea sa pe Meletie Metaxakis. Evenimentul a determinat naşterea unei schisme în Biserica Greacă, între susţinătorii lui Meletie şi cei ai arhiepiscopului legitim Procopie.

În calitate de arhiepiscop al Atenei, Meletie începe să răspândească în Biserică o învăţătură străină de cea creştină. Umblă îmbrăcat în haine civile, şocându-i pe credincioşi, dă dispoziţii contrare canoanelor bisericeşti etc. Printre altele, el cere suprimarea privegherilor din ajunul praznicelor mari, determinându-i pe creştini să le săvârşească într-ascuns !

De asemenea, el susţine apropierea Bisericii Ortodoxe de confesiunile heterodoxe. Astfel, alături de episcopi anglicani şi alţi masoni de vază, el gândeşte o unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană şi poartă numeroase discuţii cu reprezentanţii acesteia, participând chiar din 1921 la ,,slujbe anglicane, înveşmântat, unde îngenunchează în rugăciune împreună cu ei”.

În 1922, susţinut de cercurile masonice şi de ierarhii anglicani, Meletie Metaxakis este ales patriarh al Constantinopolului

Ierarhii greci sunt scandalizaţi de faptul că el, ca episcop şi conducător al Bisericii, propovăduieşte o învăţătură străină de cea pe care a jurat că o va păzi şi mărturisi, şi cer Sfântului Sinod să investigheze schisma generată de alegerea sa necanonică şi relaţiile sale necuvenite cu anglicanii. Ca urmare, la sfârşitul anului 1921, Meletie este depus de sinodul grec.

În ciuda acestui inconvenient, grupările oculte continuă să uneltească, încercând să-l propulseze din nou pe Meletie în ierarhia Bisericii. La 24 ianuarie 1922, ca urmare a presiunilor cercurilor politice masonice greceşti pe de-o parte, şi a ierarhilor anglicani pe de altă parte, Metaxakis este ales patriarh al Constantinopolului. Nedezamăgindu-şi susţinătorii, noul patriarh impune Bisericii Constantinopolului o primă abatere gravă de la canoanele ecleziastice: după numai şase luni de la alegerea sa, la 22 iulie 1922, patriarhia recunoaşte, printr-un act oficial, validitatea hirotoniilor anglicane. El trimite scrisori Bisericilor Ortodoxe, cerându-le să adopte cu rapiditate această măsură, fapt care se şi întâmplă în următoarele două decenii (1923-1939).

Cea mai mare lovitură pe care masonul Meletie a reuşit să o dea Bisericii a fost convocarea "Congresului pan-ortodox" de la Constantinopol, dintre 10 mai - 8 iunie 1923. Având în minte ţelurile organizaţiei oculte pe care o reprezenta – anume, distrugerea zidului dogmatic şi canonic al Bisericii – Meletie Metaxakis a propus, în cadrul acestei întruniri necanonice şi nereprezentative pentru Biserică, o serie de măsuri care se aflau într-o contradicţie flagrantă cu învăţătura creştină. Printre acestea se numără căsătoria după hirotonie, căsătoria clericilor văduvi şi a episcopilor, modificarea portului clerical şi tunderea bărbilor, modificarea canoanelor referitoare la post prin scurtarea posturilor de peste an, scurtarea slujbelor bisericeşti, într-un cuvânt, ,,modernizarea” canoanelor.

Însă, delegaţii prezenţi la congres nu au fost la fel de entuziasmaţi de aceste idei moderniste, astfel că singura măsură care a fost adoptată a constituit-o înlocuirea calendarului iulian cu un calendar ,,iulian îndreptat”, foarte asemănător cu cel gregorian, introdus de Papa Grigorie al XIII-lea în Biserica Catolică în 1582.

Chiar dacă aceasta a fost singura schimbare concretă din viaţa bisericească, Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 a reprezentat un adevărat cal troian, un spin otrăvit înfipt în trupul Bisericii, a cărui venin a cauzat multă durere şi suferinţă în deceniile care au urmat. Acest congres este un punct de referinţă pentru începutul infiltrării otrăvii modernismului în Biserică şi al cangrenării unora dintre mădularele ei care, cu toate acestea, va rămâne vie şi de neclintit până la sfârşitul veacului, căci ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

(Va urma)