|
|
|
|
|
 |
 |
 |
 |
 |
||||||||
|
 |
|
||||||||||
  
            |
|
SUA, PAKISTAN ŞI INDIA – SCHIMBAREA ACCENTELOR Faţă de Pakistan, care pînă acum era considerat aliatul principal al americanilor în Asia de Sud, atitudinea Washingtonului s-a schimbat simţitor. Regimul de la Islamabad, se vede, că nu mai este în stare să ţină piept ofensivei islamiştilor. Zone întregi de la graniţa cu Afganistanul nu mai sînt controlate de autorităţile centrale. În ele nu mai acţionează legile statului pakistanez, ci ale şariatului, iar armata pakistaneză a făcut loc miliţiilor islamiste. Teroriştii din Al-Qaeda, mojahezii kaşmirezi şi miliţiile talebane se simt în nord-vestul Pakistanului ca la ele acasă. Islamabadul, de teama acestora, nu le permite aliaţilor săi americani să întreţină baze militare pe teritoriul pakistanez. Pentru a-şi asigura „contingentul militar limitat” din Afganistan cu provizii, echipamente şi muniţii, americanii sînt nevoiţi să caute puncte de sprijin în alte ţări din zonă. Partidele islamiste cîştigă din ce în ce mai mult teren în faţa celor etatiste care, pentru a nu-şi pierde electoratul, sînt nevoite să facă uz de ritorică wahhabită. Situaţia se complică prin faptul că Pakistanul se află în posesia unui arsenal racheto-nuclear substanţial care a fost creat cu sprijinul tehnico-ştiiţific al SUA. Este greu de închipuit că Pakistanul şi-ar fi creat de unul singur Bomba. Fie Abdul Qader Khan de zece ori genial, dar, fără echipamentul şi utilajul necesar el nu ar fi putut crea nici măcar o bicicletă. Fără ajutorul american (la fel ca şi India fără cel sovietic), Pakistanul, aşa şi ar fi rămas la nivelul secolului XIX. În afară de aceasta, Pakistanul este o ţară extrem de instabilă, fiind zguduită periodic de tulburări sociale, conflicte interetnice, interconfesionale şi puciuri militare. Nu este greu de închipuit ce se poate întîmpla dacă geamantanul nuclear va ajunge pe mîinile vreunui wahhabit de genul lui Usama Ben Laden. Unde mai pui că „Einstein”-ul pakistanez şi-a făcut micul său gheşeft vînzînd secretele nucleare Coreei de Nord, Libiei şi Iranului (regimul lui Qaddafi a renunţat „benevol” (sub presiunea Washingtonului) la programul său nuclear – n. a.). „Gorilele” de la Islamabad nici nu se gîndesc să folosească Bomba numai în calitate de instrument de descurajare. În timpul conflictului cu India din anul 1999 din jurul Kargil-ului. India şi Pakistanul s-au aflat cu mult mai aproape de un război termo-nuclear decît SUA şi URSS în timpul crizei din Marea Caraibilor. Gherilele islamiste din Kaşmir au declanşat o ofensivă în această regiune, fiind susţinute de unităţile armatei regulate pakistaneze. După ce India a izbutit să curăţe zona de agresori, Islamabadul a ameninţat-o cu folosirea armei nucleare. Dacă Kargil-ul a fost numai un episod (şi nici pe departe cel mai însemnat) în relaţiile indo-pakistaneze, atunci ce va fi în cazul unor conflicte mai intense? CALEA SPRE NEW-DELHI Washingtonul a înţeles, în sfîrşit, că se joacă cu focul şi a demarat un proces de schimbare a pieselor pe tabla de şah, apropiindu-se de New-Delhi. Tendinţa de apropiere între cei doi granzi militari din bazinul Oceanului Indian este reciprocă. La conducere în India nu se mai află Congresul Naţional Indian care se orienta în mod tradiţional spre Moscova. Nici Rusia demult nu mai este supraputerea spre care gravitau congresiştii clanului Neru-Ghandi. După „perestroika” gorbaciovistă, Cremlinul a devenit un lacheu slugarnic al „Unchiului Sam” şi la presiunile din partea acestuia şi-a autodistrus potenţialul ştiinţific şi complexul militar-industrial. Tehnologiile militare ruseşti au „îngheţat” la nivelul anilor ’70-’80 ai secolului trecut. O bună jumătate din întreprinderile complexului militar-industrial sovetic s-au pomenit, după Belovejskaia Puşcia, într-o ţară „străină” (Ucraina), iar poligoanele racheto-nucleare cu toate dependenţele – în alta (Kazahstan). La toate cele expuse (de parcă nu ar fi destul) se mai adaugă şi criza acută de cadre ştiinţifice şi braţe de muncă înalt calificate. Învăţaţii au plecat peste hotare unde sînt plătiţi mai bine (chiar şi în Coreea de Nord) şi lucrează conform specialităţii şi nu vînzători la tarabele de „second hand”. Tineretul preferă munca curăţică de „manageri” şi „consulting” celei de muncitori închişi în zonele secrete. Cei rămaşi au atins demult vîrsta de pensionare şi numai mizeria îi face să mai rămînă la locurile vechi de muncă. SUA şi aliaţii săi (Israel, Marea Britanie şi Franţa) şi-au propus serviciile pentru modernizarea armatei indiene. Decizia Washingtonului de a sprijini India în eforturile de modernizare a forţelor armate este destul de logică din punctul de vedere al geopoliticii în care, după cum se ştie, acţionează principiul: „Duşmanul duşmanului meu îmi este prieten”. Or, după colapsul URSS, principalul rival al SUA atît pe plan militar, cît şi economic a devenit China care, la rîndu-i, are relaţii foarte încordate cu India din cauza regiunii Ladakh şi a sprijinului acordat de New-Delhi mişcării de eliberare naţională tibetană.  „RĂZBOIUL RECE” DINTRE CHINA ŞI SUA În cazul în care India ar deveni un aliat al Washingtonului, China s-ar pomeni într-un cerc de „prieteni de moarte” cărora Beijing-ul le-a pricinuit sau le-ar putea pricinui neplăceri. Faţă de Rusia ea are pretenţii teritoriale (deocamdată la nivel de amintiri nostalgice despre „China Mare”) la circa un milion şi jumătate de kilometri patraţi – regiunile Primorie, Habarovsk, Cita, Amur, Buriatia, aşa zisa „Regiune Autonomă Evreiască” (fără evrei), Tuva ş. a. Chinezii nu pot uita niciodată că numai datorită Rusiei, Mongolia Exterioară şi-a obţinut independenţa (în provincia autonomă chineză Mongolia Interioară locuiesc de vreo trei ori mai mulţi mongoli decît în ţara vecină – n. a.). Prin urmare, nici mongolii nu sînt asiguraţi împotriva veleităţilor imperiale chineze. Vietnamul a avut de înfruntat în anul 1978 o intervenţie deschisă din partea vecinului său nordic, iar despre „simpatia” reciprocă care dăinuieşte de secole între japonezi, coreeni şi chinezi, credem că nici nu mai face să vorbim. Cu toate statele din ASEAN, China are probleme nu numai din cauza insulelor Spratly, dar şi a diasporei chineze (aşa zişii „huaţiao” care sînt, dacă vreţi, un fel de evrei ai Asiei de Sud-Est). Etnicii chinezi din aceste ţări deţin controlul economiei în regiune, deşi alcătuiesc din punct de vedere numeric (cu excepţia Malaeziei şi, mai ales, a Singapore-ului) o minoritate neînsemnată. Din anul 1949 aşa a şi rămas nerezolvată problema Taiwan-ului. În ciuda elasticului model propus de Deng Xiao-Ping („un stat – două sisteme”) care funcţionează destul de bine în Honkong şi Makao, Taipey-ul nu se prea grăbeşte să fuzioneze cu China continentală. Mai mult decît atît – pe insulă sînt foarte populare ideile de independenţă nu numai „de facto” dar şi „de jure” a Taiwanului. Singura salvare de la o iminentă invazie chineză serveşte, deocamdată, „umbrela nucleară” americană. La vest, Kazahstanul şi Kirghizia manifestă şi ele o îngrijorare destul de explicabilă faţă de dragonul chinez pe care yankeii au avut imprudenţa să-l trezească în anul 1949. Or, hotarele Imperiului Qing se extindeau la începutul secolului XIX pînă la lacul Balhaş şi „succesorii de drept” ai cuceritorilor manciurieni visează la refacerea integrală (din punct de vedere teritorial) a „Împărăţiei De-Sub-Cer”. Dintre toţi vecinii Chinei numai India dispune de un potenţial militar-economic şi mai ales uman pentru a contracara „pericolul galben”. Iată din ce cauză administraţia de la Washington vede în India singura alternativă Pakistanului în calitate de un potenţial aliat în zonă. S-a schimbat radical şi poziţia SUA faţă de o altă putere militară însemnată în regiune – Vietnamul care, în ultimul timp, a obţinut succese remarcabile şi în economie. Interesul americanilor faţă de Vietnam este explicabil, deoarece această ţară ţine sub controlul său alte două state din ASEAN: Laosul şi Kambodja. După conflictul militar din anul 1978, legat de intervenţia vietnameză în Kambodja, Hanoiul a stricat relaţiile cu aliatul său din anii războiului cu SUA – China. Destrămarea Uniunii Sovietice a dus la dispariţia de pe arena politică internaţională a celuilalt aliat strategic. Rusia elţino-putinistă a abandonat definitiv ideea de a se dezenclaviza spre Oceanul Indian prin Indochina (dacă facem abstracţie de aiurelile lui Jirinovski – n. a.). Cîţiva ani în urmă, liliputanul politic care a „ridicat Rusia din genunchi”, V. V. Putin, a declarat că, din motive de „economisire a resurselor financiare” (era vorba de vreo 200 de mlioane de dolari anual), flota de război rusească nu va mai arenda baza militar-maritimă vietnameză din golful Kamran. Şi aceasta a spus-o Putin care a cumpărat pentru stat şi din contul statului de la prietenul său Abramovici compania „Sibneft” la un preţ (circa 12 miliarde de dolari!) care întrecea de sute de ori pe acel plătit de oligarh atunci cînd a privatizat-o.
|
|
Răvaşe recente
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
||||||||||||||||||||||||||||||||||
 |
Moldova Noastră | Oficială | Politică | În lume | Economică | Socială | Culturală | Istorică | Ortodoxă | Urbană | Rurală | Subterană Preluarea totală sau parţială a informaţiei publicate pe site se face numai cu indicarea sursei. 
|
 |
