CHIŞINĂU, ZIUA ÎNVIERII, ANUL 2007: OARE MÎNTUITORUL NU S-A RĂSTIGNIT ŞI A ÎNVIAT PENTRU NOI TOŢI ? aprilie 9 2007 - 15:01 (Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică) Benedict Moldoveanu

Întocmai ca şi în anul trecut (vezi articolul „Hristos a înviat !”), în Duminica Învierii, după cum s-a şi vestit cu o săptămînă înainte, s-a desfăşurat un alai sărbătoresc de la bariera Sculeni (cea dinspre Străşeni) pînă la „Porţile oraşului” dinspre aeroport. Alaiul a străbătut pe jos, iarăşi, întocmai ca şi anul trecut cu acelaşi prilej şi acelaşi scop, 16 kilometri, dar de data aceasta nu de la miază-zi la miază-noapte, ci de la Asfinţit la Răsărit, străbătînd principalele artere ale oraşului – Calea Ieşilor - bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfînt – bulevardul Dacia.

La fel, creştinii purtau în fruntea coloanei felinarul cu Lumina Sfîntă adusă în ajun de la Mormîntul Domnului, cruci şi steaguri (prapuri) bisericeşti în semn de biruinţă a credinţei ortodoxe, a Vieţii asupra morţii, alaiul avînd în frunte şi o clopotniţă mobilă din vreo 6-7 clopote care erau bătute în diferite melodii de sărbătoare.

Spre deosebire de anul trecut, de data aceasta nu a plouat deloc (atunci ploaia a încetat în clipa în care alaiul s-a pornit, soarele îmbiindu-i pe creştini la această plimbare sărbătorească) alaiul era gata să purceadă la aceeaşi oră 13.00. Deşi vremea era frumoasă - însorită, sărbătorească, fără arşiţă şi fără frig, tocmai bună pentru o plimbare dintr-un capăt în celălalt al tîrgului Chişinăului în Duminica Vieţii – s-au adunat mai puţini doritori – exact 100 de persoane, zecile de mii de ceilalţi fiind, la sigur, obosiţi după slujba de Paşti sau fiind plecaţi pe ospeţe la rude-prieteni pe la ţară sau chiar prin tîrg.

Acest alai a întregit crucea a cărei latură – de la miază-noapte la miază-zi – a fost străbătută în acelaşi mod în ziua Naşterii Domnului cînd s-a mers de la bariera Stăuceni la bariera Ialoveni.

Deşi alaiul nu era numeros –creştini din difertie parohii ale Chişinăului, dar nu şi din alte localităţi – el stîrnea, după caz, curiozitatea, nedumerirea, bucuria sau condescendenţa trecătorilor şi pasagerilor. Erau mai puţini cei care îşi faceau semnul crucii la trecerea steagurilor, răspundeau mai timid (în afară de o maşină plină de tineri moldoveni care se vede că se îndreptau în afara oraşului) cu un „Adevărat a înviat!” strigat sau schiţat la salutul adresat lor de către părintele Anatolie (Cibric) „Hristos a înviat!” - rostit cel mai des în română, dar şi în slavonă, găgăuză, , ţigănească, greacă şi latină, - îşi fluturau mîinile în semn de salut, sprijin şi aprobare la acest alai încă neobişnuit pentru un oraş post-sovietic, populat în cea mai mare parte după 1944 cu persoane de alte obîrşii decît băştinaşii creştini. De data aceasta erau numeroşi cei care filmai şi fotografiau cu telefoanele mobile, cu aparate foto sau cu camere de luat vederi. Am remarcat că multe autoturisme cu numere româneşti, ucraineşti şi ruseşti se opreau ca să salute alaiul şi să-l fotografieze.

Trecînd prin zonele rezidenţiale alaiul era întîmpinat de familii întregi sau de grupuri de meseni veniţi la careva în ospeţie şi acum, la auzul clopotelor, al cîntărilor de tropare sărbătoreşti sau al strigătului puternic „Hristos a înviat!”, se adunau cu toţii pe la ferestre, balcoane şi pe marginea drumului. Văzînd cum din acelaşi grup de rude, prieteni unii, indiferent de vîrstă, răspundeau cu mărturisitorul salut „Adevărat a înviat!”, pe cînd ceilalţi se uitau doar ca la o reprezentaţie, buimăciţi de spectacolul ciudat pentru ei al steagurilor bizantine (bisericeşti), crucilor, dangătului melodios a biruinţă al clopotelor, al cîntărilor pline de bucurie şi recunoştinţă ale creştinilor, îţi aminteai de verseturile apocaliptice despre unii care vor fi mîntuţi alături de cei care vor fi într-un pat cu ei, dar care vor merge la pierzanie.

Distanţa de 16 kilometria fost parcursă cu multă voioşie, cu o oboseală trupească plină de bucurie care accentua şi mai mult starea sufletească de veselie şi biruinţă duhovnicească a tuturor participanţilor la alai. De data aceasta erau mai puţini copii, mai puţini cei dintre păturile mai cultivate ale orăşenilor (detaşarea tot mai tranşantă a intelectualităţii moldoveneşti post-sovietice de cultura şi tradiţia ortodoxă a poporului român tinde să devină o trăsătură comună pentru toţi – de la unionişti la moldoveniştii primitivi, de la eurounionişti la rusofili, de la liberali la comunişti), dar mai mulţi tineri din clasele liceale cu şi fără părinţi. Au fost observaţi enoriaşi de la parohiile „Sfînta Parascheva”, „Sfinţii Întomcai cu Apostolii Împăraţi Constantin şi Elena”, „Sfînta Înviere”, „Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava”.

Copii de 5-9 ani, nemaivorbind de cei mai răsăriţi, au suportat cu uşurinţă acest marş încheiat la orele 16.45 într-o atmosferă sărbătorească, de împăcare sufletească, de siguranţă, de întărire a credinţei.

Totuşi, în pofida faptului că toţi parohii din protopopiatul Chişinăului au fost anunţaţi de acest eveniment care s-a organizat cu binecuvîntarea mitropolitului Vladimir al Chişinăului şi al întregii Moldove şi cu sprijinul edililor oraşului, marea majoritate a creştinilor din oraş aşa şi nu a mai aflat de chemarea de a lua parte la această procesiune mărturisitoare de credinţă. Să fie o neglijenţă a parohilor ? Să fi fost ei furaţi de grijile – adevărat că foarte multe în această Săptămînă a Patimilor –şi să fi uitat de acest eveniment tradiţional pentru Biserică ? Sau e o nedorinţă de a-şi vedea enoriaşii participînd la evenimente de credinţă în afara parohiei lor ? Sau poate e altceva mult mai grav ?

Demonstraţiile de Întîi Mai, introduse în uzul popular de către regimul bolşevic de ocupaţie a Rusiei şi a întregului Imperiu Rus, a altor ţări din preajma lui, aveau drept scop suprimarea datinii milenare a creştinilor de a merge în Duminica Paştelui cu alai de sărbătoare prin sate, tîrguri şi cetăţi vestindu-şi bucuria Învierii, a Răscumpărării neamului omenesc. Acum, după ce de 16 ani nu se mai fac asemenea demonstraţii, ar fi cu totul firesc să se revină la străvechea datină creştinească – alaiul de sărbătoare în Duminica Învierii la care să se adune, nu de la întreprinderi, cum era „la ruşi”, ci de la parohii, fiecare parohie venind cu propriile steaguri, cruci, în frunte cu parohii, ctitorii, cîntăreţii, citeţii urmaţi de ceilalţi enoriaşi.

Oare să se fi solidarizat o parte din parohii chişinăuieni cu bolşevicii care odinioară ne-au mutilat fiinţa omenităţii noastre ? Să nu uităm că pretextul oficial în al cărui „temei” au fost închise lăcaşurile bisericeşti în anul 1961 a fost ... numărul mic de creştini care le vizitau. Nu va fi de mirare dacă chiar foarte curînd se va refuza creştinilor asemenea procesiune, invocîndu-se acelaşi pretext. Ce vor rosti aceşti parohi întru îndreptăţirea lor în faţa Celui Preaînalt ? Căci, fără o asumare a propriei răspunderi pentru participarea enoriaşilor din propria parohie, parohii noştri se aseamănă cu acei bolşevici care ne-au închis bisericile.

Anul trecut a fost o primă încercare sfioasă de a aminti concetăţenilor noştri că ei cu toţii îşi datorează existenţa ca popor tocmai creştinării strămoşilor lor şi anume Bisericii Ortodoxe îi datoreaza, practic, întreaga lor memorie istorică şi moştenire culturală, indiferent de ce neam ar fi astăzi – români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari sau beloruşi, căci toţi aceştia întrunesc peste 99% din întreaga populaţie a RM, inclusiv populaţia din stînga Nistrului aflată sub ocupaţie străină, inclusiv sub ocupaţie confesională, - şi că în afara Bisericii ei nu au şi nu pot avea vreun viitor. Oare nu era firesc, avînd deja o experienţă în acest sens, ca să se fi organizat un asemenea alai sărbătoresc spre bucuria tuturor oamenilor cu soveste din tîrgul mult-pătimit al Chişinăului cu grija fiecărui paroh în frunte cu protopopul de Chişinău protoiereul mitrofor Zosima Toia ?.

La anul (să ajungem cu bine şi în sîmbăta Paştelui să auzim iarăşi de pogorărea Luminii Sfinte la Mormîntul Domnului la Ierusalim – pe care noi, creştinii din Chişinău nu o merităm!) se va vedea dacă Mîntuitorul – în Ziua Învierii Sale – „va găsi oare credinţă” la Chişinău ? Căci credinţa se mărturiseşte nu numai cu gura, cu ouă roşii, cu pască, vin şi miel, dar şi cu mărturisirea ei publică, în osteneala nevoinţei trupeşti, în faţa acestei lumi care te priveşte mirată, nedumerită, condescendentă, iar, în curînd (de ce nu ?), şi iritată ...

Pentru www.mdn.md Benedict Moldoveanu

(alte imagini de la procesiune)